Am inceput sa aud din ce in ce mai des despre acest fenomen si in Romania... Putina lume stie ce inseamna acest cuvant, dar multi se confrunta cu fenomenul in sine. Mobbing-ul la locul de muncă este o formă de agresiune psihică, exercitată şi repetată în timp, mai mult sau mai puţin intenţionat de unul sau mai mulţi agresori faţă de un singur individ, prin acţiuni negative, menite să izoleze persoana vizată”, explică dr. Mencarelli, reprezentanta asociaţiei italiene CLOM, specializată pe resurse umane. Practic, rolul angajatului in firma si capacitatile sale profesionale sunt subapreciate în mod voit prin intermediul diverselor zvonuri, umiliri, discreditari. Pornind de la acest subiect va impartasesc cu regret ca am inceput sa aud din ce in ce mai des de la prieteni, rude, cunoscuti ca mediul in care lucreaza este deosebit de stresant, ca sunt supusi unor factori de stres inumani, ca au target-uri si dead-line-uri imposibile, ca nu sunt apreciati la justa valoare, ca sunt jigniti de catre superiori si asa mai departe... Nu stiu daca aceste persoane se confrunta neaparat cu mobbingul, dar cert este a devenit din ce in ce mai greu sa suportam stresul de la locul de munca.
In plina criza financiara, pretentiile angajatorului au crescut foarte mult si angajatul are din ce in ce mai multe sarcini de indeplinit, este obligat sa faca ore suplimentare neplatite si sa suporte un stres care, in timp, duce la probleme foarte grave de sanatate. Am auzit de cazuri in care angajatul nu si-a luat concediu medical, desi suferea de probleme grave de sanatate, din cauza fricii de a nu isi pierde locul de munca. Am prietene care seara, dupa 9-10 ore de munca ieseau plangand din birou, epuizate psihic, iar cel mai tare recunosc ca m-a impresionat cazul unei colege care, clacand in cele din urma dupa ce stresul se acumulase luni in sir, si-a lovit fetita de 7 ani atat de puternic incat a lipit-o de perete... Nu stiu altii cum sunt si cum gandesc, dar pe mine una ma sperie lucrurile care se intampla in acest moment. Parintii mei, spre exemplu, in tineretile lor, au fost navetisti. Se trezeau la 5 dimineata pentru a prinde trenul, si apoi cursa spre satul in care au fost repartizati ca medici. De multe ori, cursa se defecta si mergeau 15 -20 de km pe jos, prin frig, prin zapada pentru a ajunge la spital. In multe din aceste "expeditii", tarau dupa ei si un copil (acela fiind eu), neavand posibilitatile moderne, si aici ma refer la crese sau bone si guvernante tailandeze. Mergeau la urgente cu caruta, fie iarna sau vara, prin padure, dar cu toate astea au fost linistiti! Nu erau stresati, nu veneau acasa epuizati psihic, nu isi pierdeau cumpatul din orice si nu erau cu nervii la pamant. Asemenea lor erau cam toti din acea generatie... munceau, dar fara sa se simta constransi, stresati, epuizati. Ce s-a intamplat cu acele vremuri oare? De ce acum au inceput sa apara cazuri de moarte prin epuizare- asa numitul Sindromul Karoshi... Imi aduc aminte cat de mediatizat a fost cazul Ralucai |Stroescu, o tanara romanca ce a decedat in urma stresului acumulat la birou. Cu toate aceste, dupa cateva zile, mass media a incetat sa fie interesata de acest subiect si lucrurile si-au reluat randuiala fireasca. Nu stiu ce fel de societate este aceasta, daca putem in aceste conditii sa dezvoltam relatii sociale normale, sa intemeiem familii, sa ne crestem copii, sa ne preocupam de sufletele noastre... Ma tem ca nu, si din pacate nu vad in acest moment solutia. Va invit pe voi sa veniti cu un sfat, o sugestie pentru noi toti. Cum putem face sa revenim la normalitate, sa muncim cu drag in medii placute, sa venim acasa cu zambetul pe buze?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu